vineri, 9 martie 2012

Publicat in Stiri

Isabela Vasiliu-SCRABA: “Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte”

Voteaza articol:
(2 voturi, medie: 5,00 din 5)
Se încarcă...
· 1.633 afisari

Isabela Vasiliu-SCRABA: “Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte”
După Titu Maiorescu, ar exista trei categorii de oameni: Prima ar fi a celor care „înaintează prin protecţie”. În vremurile depersonalizării prin teroare ideologică această categorie s-a lărgit foarte mult în comparaţie cu secolul XIX. Azi, prima categorie îi poate liniştit cuprinde pe culturnicii din secolul XX, beneficiari ai comunismului şi ai post-comunismului, dar şi […]

Voteaza articol:
(2 voturi, medie: 5,00 din 5)
Se încarcă...
· 1.633 afisari
Publicitate
RAPORT DE ANALIZA Piata Imobiliara

  1. Despre NOICA a se vedea si cele 2 youtube din 18 mai 2012 inainte ca ele sa fie sterse in mod abuziv de cei care-i vandalizeaza Isabelei Vasiliu-Scraba fisa din wikipedia.ro :
    Steinhardt

    Domnita Ileana si Vintila Horia

  2. gheorghe apetroae sibiu says:

    GHEORGHE APETROAE -- TEMPLE ÎN FLĂCĂRI

    SCENĂ DE PANTEISME I

    De la cerul cu care de copil eşti logodit,
    te hrăneşti cu himera-n fulger, glacială:
    -- E luna plină , uitată pe valurile crise
    şi umbra genelor castanii: lucirile ei
    în descărnarea depărtării apocalipsei!…
    Îşi oferă din raze, aurul primelor flori,
    lui Celaeno, pletele primăverii cuminţi:
    dimineaţa fericirii ei de apus răpită…
    -În ploaia ta, rana aşteptării să-i stingi,
    la botezul matern cu pâine şi cu-vinte,
    mai înainte de nuntirea verbelor roase
    de sărutul polar al luminii bolţii aride…
    în cascada îmbrăţişărilor fierbinţi,
    s-acoperă cu cerul zâmbetul ei de copil….

    SCENĂ DE PANTEISME II

    Ne -- răpus, în jilţul ei de-argint prăvălit,
    din ardere -- i creşti în prospeţimi
    lumina zărilor albastre , nevrozele în doi:
    sărutul lacrimelor pe fiecare piatră,
    ofranda nivală a cerului bine strâns
    în snopuri de fruze şi flori deşarte :
    salcii plângătoare în al apelor zvon…
    -- Pe zâna cu părul andaluz despletit
    în solitudine, înlăcrimând în cântece
    de suferinţe, de umbra tămăduituare
    adâncul veneric al pădurii ei îl dezbraci
    şi vălul multifloral în iluzii i-l prinzi
    semn nuzial şi miraj al dorinţelor blues…
    Dintre verdurile adore ale stelelor,
    oferi brizei, numai vesnicia rozei albastre
    profeţită de nimfe, apelor nostalgice,
    iar ei, numai ei, simţiri cu balsam
    de libertate în libertate.. cu-venita linişte…

    SCENĂ DE PANTEISME III

    În bântuirea valului de nedespărţiri, în amurg
    se învârt ace-secunde spre întâlnirea clipelor!…
    Cerul, în albastru, în el, căpuşând solar
    primăvara nouă ce-şi ninge polenul cerului
    din corăbii în hyacint, legănate de noul vânt,
    cântă, viscolind cu gingăşii, briza mării,
    altele în altele, spulberând din fiecare zi,
    scântieierile de plăceri în renuntiri de idei…
    Toate-s ne-nceput: lumini, aşteptări, iubiri
    prin ceaţă, polei, ploi şi ninsori de stele…
    Tu, dormi în vina zbaterii balsamului de roze,
    şi arzi în palme nisipul ei pelagic, nostalgiile
    în leagănul de cântec al lebedei ucisă
    pentru o trezie în baletul ne-cu-vintelor
    răstignite,unul în altul, sfâşiată -- amintirea
    sfârşitului primelor ploi de narcoze…

  3. gheorghe apetroae sibiu says:

    NU EŞTI COPACUL ACELA…

    -- Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
    şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
    să ţii de casă şi căldură vie pentru cei sărmani,
    sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea !..
    -Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olive rădăcini,
    ci veşnic le hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
    în el păduri, urci razele-i în alte ranguri,revărsând
    mărirea Lui şi adevăru-n glas al marelui cu-vânt,
    un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând!…
    -- Nu eşti copacul care se înclină de zefir pe lunci!..
    -- Copac te-apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
    jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
    simţirii să rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
    potire-cupe de lumini pe ramul tău cu stele ruginii…
    Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
    ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
    cu nopţile şi stele reci, iubind în sine ne-mpliniri,
    cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
    -- Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..
    -- Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
    cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinic în trăiri,
    clopot ceresc, vibrând nădejdilor în alte răsăriri…
    Ţi-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
    de freamăt eşti cuprins şi duh,din duhul de lumini,
    absorbi avid, tot ce nu a fost supt de alte rădăcini-
    plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
    şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
    stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
    şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri!…
    -- Nu eşti copacul acela care -- atunci pierea pe hat …
    -- Copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim,
    să o întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
    duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
    şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
    cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat
    cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă ,
    copac, cum creşti din tine liber, bolţii, păstorind
    dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
    cu păsările pe-al tău ram,cu glas de vânt prin frunze…
    În noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
    -- Nu eşti copacul ,unul, fără Unul, în nelinişti slugă!….
    -- Copac prin fire-ţi înfrunzit bogat,în alt păcat te vrei
    preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi
    când nu te clatini şi-ncovoi,oricum, ci îţi înalţi pe stei
    vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
    Îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
    născut din sarea ţarinei cu-al primăverilor dureri,
    când de-al lor simţ, o mare -ţi biciuieşte gândul ;…
    Nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…

  4. gheorghe apetroae sibiu says:

    Literatura, Omagii, lui Eminescu, Gheorghe Apetroae Sibiu

    123 de ani, de la moartea lui Mihai Eminescu ¤ 15 iunie 1889 -- 15 iunie 2012

    Gnosisul axiologic al studiilor eminesciene

    EL, EMINESCU

    Din grădinile de aur a cules ai lunii crini,
    să-i păstreze-n templul fiinţei -- candelabre de rubin:
    arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini …

    Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,
    să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor…
    pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini coboară
    El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară

    când pe harfele de unde… stele cad şi se aprind,
    orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind…
    -- El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit…

    Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint
    îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …
    teii încărcaţi de floare ning miresmele de-amor,
    El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor…

    Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993

    Eseu critic la studiile „Archaeus” şi „anamneza în Sărmanul Dionis”, elaborate de Carmen Negulei
    -- de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
    Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
    Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
    Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
    Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
    Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
    Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
    Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

    Interferenţe literare, nr.5, 1998

Ce parere ai?