sâmbătă, 20 martie 2010

Publicat in Stiri

Elitele si arhitectura rezidentiala (IX)

Voteaza articol:
(3 voturi, medie: 4,00 din 5)
Se încarcă...
· 6.055 afisari

17-contributii-1O plimbare prin Micul Trianon

Narcis Dorin Ion este directorul Muzeului National Bran. In anul 2006 si-a sustinut teza de doctorat cu tema Elitele si arhitectura rezidentiala in Tarile Române (sec. XIX-XX), in fata unei comisii din care au facut parte acad. Dan Berindei, acad. Dinu C. Giurescu si acad. Razvan Theodorescu. Coordonator stiintific – prof. univ. dr. Ioan Opris. Lucrarea urmeaza sa apara la Editura Oscar Print, in aceasta primavara. Publicam in continuare fragmente din ea.

Opera arhitectilor francezi care au lucrat in Bucurestiul sfârsitului de secol XIX a fost continuata in mod stralucit de o serie de arhitecti români, care isi facusera studiile la aceeasi Scoala de Arte Frumoase din Paris: Dumitru Berindei, Ion Mincu, Alexandru Savulescu, George Mandrea, Nicolae Gabrielescu, Stefan Ciocârlan, George Sterian, Ioan D. Berindei, Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Nicolae Ghika-Budesti, Ion N. Socolescu, Toma Socolescu, Constantin Baicoianu, Toma Dobrescu, Dimitrie Maimarolu. Dintre acestia s-au remarcat prin contributia lor la dezoltarea arhitecturii rezidentiale urbane si rurale din România arhitectii Ion Berindei, Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Nicolae Ghika-Budesti si Toma Dobrescu.
Cel care a continuat in mod magistral opera arhitectilor francezi din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost Ion D. Berindei (1871-1928), fiu al arhitectului Dumitru Berindei (1832-1884), primul arhitect român care absolvise cursurile scolii de Arte Frumoase din Paris (1853-1859). Studiind la Scoala de Poduri si Sosele din Bucuresti si la Scoala de Arte Frumoase din Paris (absolvita in 1897), Ion D. Berindei se intoarce in tara, unde construieste mai multe resedinte urbane in stil eclectic de influenta franceza, la cererea unor membri de frunte ai aristocratiei române. Primele lucrari importante ale lui Berindei au fost casa generalului Eraclie Arion (1838-1903) din Bucuresti, construita in anul 1897, in stil Ludovic al XV-lea, si situata pe bulevardul Lascar Catargiu nr. 15, si casa lui Grigore Olanescu (ridicata in 1901 la intersectia Caii Victoriei cu Bulevardul Coltea si demolata in anii regimului comunist). Doua resedinte au fost realizate de arhitectul Berindei in stil Ludovic al XVI-lea: casa lui Alexandru G. Florescu (situata pe strada Henri Coanda, nr. 22 si construita in anul 1902, care atrage atentia prin gratioasa ornamentica a fatadelor) si casa industriasului Basil G. Assan (construita in 1904, cu o eleganta terasa ce leaga fatada secundara de parc). In 1914, avocatul si omul politic Toma Stelian, impatimit colectionar de arta, ii comanda arhitectului Berindei construirea unei resedinte fastuoase pe Soseaua Kisseleff nr. 10, ce va deveni sediul unui celebru muzeu in epoca. Tot Ion Berindei va realiza in 1925 si planurile cavoului Toma Stelian din Cimitirul Bellu.
Un alt colectionar de arta, Ion Kalinderu, administrator al Domeniilor Coroanei, isi va construi o galerie particulara de arta, in anii 1908-1909, dupa planurile aceluiasi arhitect Ion Berindei. In Parcul Ioanid, arhitectul Berindei construieste casele Procopiu (1911), Hugo Staadeker (pentru care mai proiectase si pavilionul din cadrul Expozitiei din 1906), G. Stoicescu, Tartasescu, Teodor Cincu, Ioanid (1913), Leonida si Sabareanu. Familia Costinescu ii va cere lui Berindei construirea a doua case: vila Emil Costinescu, din strada Polona nr. 6, cladita in 1913 de antrepriza inginerului Cesare Fantoli si a arhitectului F. Hoeflich si casa dr. Ioan E. Costinescu din strada Salciilor nr. 33, prima constructie in stil neoromânesc a lui Ion Berindei. Tot in stil neoromânesc este realizat si Leaganul Sfânta Ecaterina din Bucuresti (1900), lucrare finantata de Ecaterina Cantacuzino (nascuta Baleanu). Alte case construite de Ion Berindei au apartinut amiralului Vasile Urseanu (pe bulevardul Lascar Catargiu nr. 21, construita in anii 1908-1909, cu dublu rol – casa de locuit si observator astronomic), lui Grigore Filipescu (din strada Nicolae Filipescu nr. 40, construita in 1915), lui Ion Camarasescu (1920, situata pe bulevardul Lascar Catargiu colt cu strada Orlando), actritei Maria Filotti (din strada Vasile Pârvan nr. 12, ridicata in 1925).
Cladirea definitorie pentru arhitectul Ion Berindei ramâne insa – alaturi de impresionantul Palat Administrativ din Iasi, ridicat intre anii 1906-1925 in stil neogotic, pe temeliile vechii Curti Domnesti – Palatul George Grigore Cantacuzino din Bucuresti. Este palatul construit de cel mai bogat om din România acelor vremuri, George Grigore Cantacuzino (1832-1913) – fost primar al Capitalei (1869-1870, 1913), ministru in mai multe guverne, prim-ministru (1899-1900, 1904-1907) si presedinte al Partidului Conservator (1899-1907) – supranumit Nababul, datorita uriasei sale averi. Pentru ridicarea resedintei sale, Nababul a apelat la serviciile unor mari artisti: arhitectul Ion Berindei a realizat proiectul cladirii, in stil Ludovic al XIV-lea, iar decoratia interioara a fost opera pictorilor G.D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu si a sculptorului Carol Storck. Mobilierul palatului, in stil Ludovic al XIV-lea si Ludovic al XVI-lea, a fost realizat la Paris de catre firmele Mercier si Krieger. Aceeasi casa Krieger din Paris a furnizat si materialele necesare decoratiei interioare a palatului: tapiserii, candelabre, lampi, vitrouri. Alegerea arhitectului Berindei pentru construirea Palatelor Cantacuzino din Bucuresti si Floresti are o explicatie: in 1898, Ion Berindei fusese numit arhitect-sef al Ministerului de Interne, functie pe care a ocupat-o pâna in 1901. In aceasta calitate a colaborat cu George Grigore Cantacuzino, ministru de Interne.
Palatul Cantacuzino – situat pe Calea Victoriei nr. 141 si care adaposteste astazi sediul Muzeului „George Enescu” – a fost construit intre anii 1901-1903 si inaugurat la 29 ianuarie 1906. In acea seara, familia Cantacuzino a dat un mare dineu (de saizeci de tacâmuri), urmat de un „bal uluitor, fara precedent in tara”, dupa cum isi amintea Maria Cantacuzino-Enescu, nora Nababului. Decorarea interioarelor a continuat pâna in 1907, data inscrisa pe trei dintre cele sase medalioane pictate de Nicolae Vermont si care reprezinta un „Cioban cu oile”, o „Tarancuta cu cofa”, trei femei la scaldat, mai multi tineri ce petrec la iarba verde cu un taraf cu lautari. In anul 1909, acelasi pictor Nicolae Vermont realizeaza pe peretele bibliotecii o scena istorica de mari dimensiuni reprezentând „Judecata lui Stroie Leurdeanu”. Plafonul sufrageriei palatului a fost pictat de tânarul Costin Petrescu, in timp ce frescele de pe plafonul salonului mare si al salonului de muzica – intitulate „Primavara” si „Preludiu” – poarta semnatura lui G.D. Mirea. Pentru realizarea lor, pictorul a facut o excursie de documentare la Paris, unde lucrarile au fost prezentate la Salonul de Pictura din 1905. In biblioteca palatului se afla tabloul in marime naturala al comanditarului, George Grigore Cantacuzino. Sculpturile decorative ale fatadei palatului sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, care a realizat blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte un putti, si mai multe grupuri alegorice cu mascheroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe, flori si lujer. Leii ce strajuiesc portalul de acces in palat au fost montati in 1910 si sunt copii la scara redusa ale leilor din gradinile Tuileries de la Paris executati de sculptorul francez Antoine Louis Barye.
Dupa moartea Nababului, in 1913, palatul a fost locuit de sotia sa Ecaterina (nascuta Baleanu), ulterior trecând in posesia fiului lor Mihai Cantacuzino (1867-1928) si a sotiei sale Maria (Maruca) Rosetti-Tescanu (1879-1968). Dupa decesul lui Mihai Cantacuzino (1928) in urma unui stupid accident de automobil la Calimanesti, sotia sa, printesa Maruca Cantacuzino, si-a exprimat dorinta de a redecora interiorul Palatului Cantacuzino. George Enescu, care ii va deveni sot mai târziu, ii facuse cunostinta rafinatei aristocrate cu pictorul Sabin Popp (1896-1928), caruia Maruca Cantacuzino i-a si comandat, in 1924, sa copieze portrete ale unor stramosi ai sai. Desi – asa cum isi amintea Stefan Nenitescu – Maruca Cantacuzino dorea o decoratie „pentru salonul ei din Bucuresti, insa nu o friza decorativa ci panouri separate dupa frescele din bisericile ctitorite de Baleni si de Cantacuzini”.
Moda acestor mari panouri decorative in resedintele de tara sau de oras o instaurase Martha Bibescu, pentru care Nora Steriadi realizase doua broderii: una reprezenta o insiruire cronologica a stramosilor sai si decora un salon la castelul din Posada (Prahova) iar cea de-a doua – in suprafata de 50 mp, realizata din matase in anii 1930-1932 „intru marirea si drept inchinarea lui Constantin Brâncoveanu” – infatisa familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, intr-o interpretare a tabloului votiv al Manastirii Hurezi si decora salonul de muzica al palatului de la Mogosoaia.
Nereusind sa decoreze palatul din Bucuresti, Maruca Cantacuzino ii va cere lui Sabin Popp sa picteze – in 1924 – tabloul votiv al bisericii ctitorite de boierii Baleanu in comuna Baleni (judetul Dâmbovita). Legaturile de familie (Ecaterina Cantacuzino, soacra Marucai, era nascuta Baleanu) o vor determina pe Maruca Cantacuzino sa restaureze pictura bisericii din Baleni, dar edificiul s-a ruinat câtiva ani mai târziu si pictura s-a pierdut. Redescoperirea in depozitele Muzeului „George Enescu”din Bucuresti a mai multor panouri ce reproduceau pictura de la Baleni ne ajuta in reconstituirea filonului religios al operei lui Sabin Popp.
Tot la cererea Marucai Cantacuzino, Sabin Popp a mai pictat si alti stramosi Cantacuzini (stolnicul Constantin Cantacuzino cu jupâneasa Safta si spatarii Draghici si Mihai Cantacuzino) in Biserica Sfintii Apostoli din Bucuresti. Portretele Cantacuzinilor care au ctitorit Manastirea Sinaia sunt realizate tot de Sabin Popp. La comanda Marucai Cantacuzino, Sabin Popp a pictat in 1925 si portretele familiei Rosetti din capela conacului de la Tescani. Din pacate, si aici picturile s-au pierdut, biserica fiind reconstruita in 1929 dupa planurile arhitectului George Matei Cantacuzino.
Cu ajutorul aceluiasi arhitect Ion D. Berindei, George Grigore Cantacuzino va construi pe mosia sa de la Floresti (judetul Prahova) o resedinta uluitoare, care impresioneaza si astazi, desi este ruinata de zeci de ani: Palatul Micul Trianon. Cadrul natural in care a fost construit palatul este astfel descris de Maria Cantacuzino-Enescu, nora lui George Grigore Cantacuzino: „Adevarat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferata ce traverseaza câmpia intre Floresti si Baicoi, nici imprejurimile prafuite ale proprietatii, nici drumul desfundat care leaga gara de castel nu lasau sa se intrevada ceva asemanator. Colorit bogat, armonios impartit: straturi inflorite, catifeaua de un verde intens a pajistilor netede, carpeni ramurosi, tunsi impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene dupa moda franceza, linia clasica a aleilor lungi, cu pietrisul fin bine netezit, care aminteau gradinile de la Versailles, inviorate de asfintitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase si de pavilioane vesele, impodobite cu capucine si muscate (fiecare copil dispunea la Floresti de locuinta sa personala, asezata in jurul corpului principal, doar mesele se luau in comun”.
Primele constructii de pe acest frumos si vast domeniu (150 de hectare), intins pe malul stâng al Prahovei si inconjurat de ziduri puternice din piatra, au fost ridicate de vornicul Grigore Cantacuzino (1800-1849), care a construit – in anii 1826-1830 – o biserica cu dublu hram (Sfânta Treime si Nasterea Maicii Domnului), lacas in care avea sa isi gaseasca locul de veci. Ulterior – dupa cum putem citi in pisanie – „prin devotamentul si toata cheltuiala doamnei Luxita Gr. Cantacuzino” biserica a fost „zidita din temelie si infrumusetata precum se vede”, piatra fundamentala fiind pusa pe „26 martie 1887, in timpul domniei M. S. Regelui Carol I si a mitropolitului primat Iosif Georgian”.
Luxita Kretzulescu a incredintat pictarea bisericii lui Gheorghe Tattarescu, care a realizat in fresca portretele ctitorilor (Grigore si Luxita Cantacuzino), precum si pe cele ale urmasilor lor: George Grigore Cantacuzino si sotia sa Ecaterina Baleanu. „Aceasta biserica – isi amintea Maria Cantacuzino-Enescu – primea fara prea multa condescendenta, printr-o usa care dadea spre dependinte, pe tarani, pe lucratori si chiar pe tiganii din regiune; un preot in odajdii stralucind de noi, patruns de respectul fata de stapânii de la Floresti, care-i acopereau fara crâcneala nevoile personale ca si pe cele ale bisericii, slujea insotit de un cântaret, si acesta pus la patru ace. Totul era nou, totul stralucea: candelabrele, icoanele, cartile sfinte si lemnaria poleita, in aceasta casuta a lui Dumnezeu”.
Tot vornicul Grigore Cantacuzino este cel care a construit, intre 1840-1842, primul conac de la Floresti, format din mai multe pavilioane ce adapostesc astazi un Sanatoriu T.B.C. Cele patru pavilioane ale conacului – „cu unul sau cu doua niveluri, cu mici balcoane si console de lemn, cu fatadele canelate orizontal si ornamentate in stuc, cu elemente de stil clasic” – inchid intre ele un mic parc care are in centru o fântâna arteziana, flancata de patru amfore turnate in bronz. „In spatele acestor cladiri – consemna Maruca Cantacuzino in Memoriile sale – serat casa mare locuita de parinti: veche curte boiereasca, cu proportii vaste, armonioase, cu o terasa mare cu coloane, dând spre gradina, care a fost inlocuita, spre regretul nostru, câtiva ani mai târziu, de actualul Trianon. Constructia acestui castel, facut tot din roca de stânca, ce se anunta impunator ca linie si ca proportii, a fost intrerupta de razboi”.
Lânga aceste cladiri, intr-un parc separat, George Grigore Cantacuzino a inceput in 1911 – an in care terminase constructia castelului Zamora de la Busteni, proiectat de arhitectul Grigore Cerchez – ridicarea impunatorului palat ce imita Micul Trianon de la Versailles. Realizat in numai doi ani (1911-1913) de mesteri francezi dupa planurile arhitectului Ion D. Berindei, in stil eclectic francez, dominând elementele neorococo si neoclasice, Palatul Cantacuzino de la Floresti este o capodopera a arhitecturii eclectice din România. De proportii impresionante (35 m lungime si 29 m latime), Micul Trianon de la Floresti avea incaperile grupate in jurul unui vast hol central (12 m x 12 m in plan si 8 m inaltime), cu rol de salon, din care se realiza accesul in loggia ce dadea spre parc.
Palatul Cantacuzino de la Floresti reprezinta o reusita sinteza intre cele doua modele de la care arhitectul Berindei s-a inspirat pentru realizarea lui: Marele Trianon (construit in 1687 de regele Ludovic al XIV-lea, dupa planurile arhitectului Jules Hardouin Mansart) si Micul Trianon (ridicat in 1755 de Jacques Ange Gabriel pentru Ludovic al XV-lea), constructii ce completeaza armonios ansmblul rezidential de la Versailles. Palatul lui George Grigore Cantacuzino imita – ca structura – Micul Trianon, fiind construit pe trei niveluri inegale (demisol, parter si etaj), dar imprumuta o parte din elementele fatadei de la Marele Trianon. Cele zece coloane neoclasice ce ritmeaza fatada palatului de la Floresti sunt grupate in perechi, cu exceptia extremelor, ca la Marele Trianon (care are insa saisprezece coloane), in timp ce Micul Trianon are doar patru coloane cu caneluri, adosate fatadei, toate coloanele celor trei palate având capiteluri compozite.
Micul Trianon de la Versailles are la fatada o vasta terasa, care marcheaza intrarea in palat, ceea ce palatului de la Floresti ii lipseste, accesul realizându-se prin intrarea de onoare cuprinsa intre cele doua corpuri decrosate ale aripii sudice. In schimb, in fata palatului Cantacuzino din Floresti se afla un frumos bazin, acum fara apa, copiat dupa cel de la Marele Trianon, el putând fi admirat foarte bine de pe loggia strajuita de coloane. Bazinul era alimentat cu apa prin conducte, de la un enorm castel de apa situat in coltul parcului.
Decoratia exterioara a palatului de la Floresti este de o bogatie impresionanta, in comparatie cu cea a Micului Trianon de la Versailles, mult mai sobra, acesta din urma având coloanele adosate fatadei, in timp ce la palatul Nababului ele formeaza o vasta loggie. Pe fatada sudica a palatului Cantacuzino, intre cele doua corpuri decrosate, deasupra intrarii de onoare, la nivelul etajului I, se afla un splendid basorelief, reprezentând doi ingeri ce poarta blazonul familiei. Remarcabile, prin desavârsita lor frumusete, sunt ancadramentele ferestrelor sculptate in piatra de Albesti, cu motive diferite pentru fiecare dintre cele trei etaje inegale ale palatului, ultimul terminându-se printr-o cornisa artistic dantelata. Ca tehnica de lucru s-a folosit zidaria din caramida, exteriorul fiind placat cu calcar de Albesti, planseele fiind realizate cu profile metalice si beton armat.
Din volumul in curs de aparitie la Editura Oscar Print
Sursa: www.zf.ro
Voteaza articol:
(3 voturi, medie: 4,00 din 5)
Se încarcă...
· 6.055 afisari
Publicitate
RAPORT DE ANALIZA Piata Imobiliara

  1. IONESCU TEODOR says:

    Este uimitor sa afli ce a fost candva ROMANIA.
    In scoli istoria se oprea la cativa Domnitori si ctitoriile lor.
    Pacat ca nu se aduc in actualitate si elitele din adevarata Roma-nie ! Odata cu ei au disparut toate : CREDINTA, PORT si LIMBA.
    Inafara de ce ne mai ofera natura, (agresata brutal peste tot)
    nu mai avem cu ce sa ne mandrim.
    Se vurbeste uneori de Bucuresti -- Micul Paris, dar de celelalte,
    adevarate minuni (chiar daca erau copii ale MODEI francaze)nu mai
    aminteste nimeni, nu se scrie , nu se filmeaza, nu intereseaza !
    Se intampla acelas lucru ca si cu MODA de zi cu zi:nu se maipoar-ta palarie si „haine nemtest”, nu se mai saluta elegant, nu se mai
    vorbeste si nu se mai canta in limba romana (inafara de MANELE da-ca si acestea mai au ceva comun cu limba romana).

Ce parere ai?